Când stelele aprind Cerul...

Sătuc e mult spus. Cătun poate. Aducea cu lumea lui Heidi dar fără de crestele elveţiene, pline de zăpadă. Aici veneam rar, de două-trei ori pe an, la mica biserică din munte, unde totul era nou şi totuşi din alte vremi... Adunarea era într-o cameră cu un anvon mare, un sfert din spaţiu, cu nişte bănci de lemn, aşa ca la o catedrală dintr-o ţară de imperiu. Lumină de la becuri nu era şi degeaba şi-ar fi luat fratele şi nevastă-sa lampioane că le puneau ca mobilă în micuţa casă. Din tavanul bisericuţei cobora un candelabru mare, în care şedea o lampă cu gaz şi la acea lumină stranie ţine păstorul slujba. Vestirea Domnului se făcea ca la adunări mari, nu era rabat de la nimic şi duminica tot 3 ceasuri stateam în adunare. Într-o seară de vară, după ciuguleală şi hălăduit pe la margini de mirişte, pierdeam vremea minut cu minut, ba uitându-mă la un par, ba privind cum trebăluie gazdele, ba deschideam uşa la bisericuţă şi mai aruncam un ochi să văd cum e adunarea când nu e slujbă. După ce mi-am făcut norma la treacă-meargă, am constat că noaptea a venit ageră peste vale iar răcoarea se lăsa prin brazii cât Craciunul din faţa porţii. M-am aşezat pe un bolovan şi am ascultat cum ai mei, cu alţi creştini, se puneau cu mierla la cântat. Când le zicea ea, când le nimereau şi ei. Au ţinut-o aşa o vreme, retragându-se apoi în camere somnoroşi de concediu. - Ai văzut ce mari sunt stelele? îmi zise maică-mea, uitându-se pe cer. Şi privind şi eu bolta, parcă pentru prima oara în viaţă am văzut ce e ăla Cerul lui Dumnezeu. Că de atunci ştiam că Tatăl Creator e şi acolo, departe, cu Împărăţia Sa. Cerul era de un albastru tumultuos, bătea înspre negru iar din el străluceau ca în vis stele mari, mari şi cuceritoare... - Doamne, ce stele, am zis eu un pic cam tare, că maică-mea, îmi şi răspunse: - Nu-i aşa că e frumos? Şi atunci am realizat că acest cuvânt „frumos” nu e destul când vezi ceva de-ţi ia ochii. Dar pentru că pe atunci nici „Capra cu trei iezi” n-o ştiam bine, am zis doar atât: - E foarte frumos. Nu-mi mai dezlipeam ochii de pe Cer şi mă întrebam dacă de acolo de după stele, Domnul se uită la mine. Eu zic că da, şi mă vede, că sunt băiat serios. Acuma. Acum stau cuminte şi privesc spre El… Am început să număr stelele, să văd dacă sunt bun la matematică, dar din şapte n-am ieşit nici în vacanţă, că era ai mai mare pauză de la şcoală, vacanţa de vară. Nu ştiu când a plecat mama, că eu nu mai aveam ochi pentru altceva. Atent ca magii Răsăritului, am constatat că unele stele erau colorate, sau , mă rog, eu aşa le vedeam fără de binoclu şi cărţi de specialitate. - Tu nu vii în cameră? Era taică-meu care apăru pe scări şi aştepta să audă ce variantă am. - Nu, râmăn. - Şi ce faci? - Stau. N-a mai zis nimic. Atâta vreme cât stăteam era bine, că în rest nu şedeam deloc. Dar nu stam, priveam – că nu-I tot aia. E altceva. Şi parcă într-o parte stelele erau strânse multe-multe, nici NASA nu ştie câte, şi parcă era ca un grup, ca un muşuroi al Cerului… Contrastul acela dintre albastrul boltei şi aprinderea stelelor, răcoarea şi cercetările mele spontane nu mă lăsau să mă retrg şi eu în cameră. Aş dormi afară, mi-am zis, sau mai bine aş dormi în stele dar nu e poezie şi nici basm, e remarcă de băitan ce s-a ridicat în picioare la coborârea stelelor. Mi-am prins mâinile sub genunchi şi am luat iar de la stânga la dreapta să văd cum se mai prezintă Cerul. La şcoală am învăţat de infinit, deci eu acum, privesc la o parte din el. Ah, de ce nu am fost atent la ore, ci şi acolo priveam spre geam şi mă gândeam la bisericile din judeţ în care de miercuri până duminică le luam cu taiă-meu la rând, rugându-l să nu care cumva să plece la una fără mine. Noaptea părea ireală şi poate aşa era însă pe atunci nu ştiam a dibui totul, cum nici acum, nu ştiu decât atât cât prind. Există stele căzătoare? Acum o cădea vreo stea? Poate de aia când am dat peste ani de romanul „La miezul nopţii va cădea o stea”, am rămas încremenit în faţa coperţii şi deşi era roasă de atâta citit, eu aveam în ochi noaptea din munţi, cu stele cât Carul Mare şi Mic. Brazii se făcură negrii şi un pic m-a luat frica, parcă se plecau prea mult şi cu privirea la coloratura Cerului, m-am ridicat şi am luat-o spre casă. A trebuit să dormim într-o cameră răcăroasă faţa în faţă cu încăperea în care se ţinea biserica. Lângă fereastră am adormit cu ochii la Cer, Acolo unde Doamne... Când stelele aprind Cerul, inima noastră capătă din minunea Crucii Domnului Hristos şi lăsăm totul pentru Împărăţia care merită cucerită... - volumul Poarta amintirilor, Catalin Dupu